am visat cum câmpia se desface în două în noi cum roua se frânge sub pleoapele aprinse bolnav de frunză dudului timpul îi moare iar tu respiri cu greu şi încet, încet în lanul cosit – cum te ascunzi după ruguri în muguri în osul scrâşnit! aruncă amintirea de dudă îţi zic sau mai bine învaţă grâul pe de rost până la ultimul spic şi fă-te pâine când păşesc pe mirişti simt puterea din bob şi cum moartea ne seceră pruni cum se repetă grâul în mori la nesfârşit bob cu bob zi cu zi lumină cu lumină cucii traduc pentru noi livada bătrână pe sub tălpi ni se petrece tulpina plăpânei miriştile ard, amurgul pâlpâie în ochiul proscris şi ni se aude din cer cântecul de lie ciocârlie – te uită cum îi ninge câmpiei cu păsări în vis tu cine eşti de nu-mi mai este lună, eu cine sunt de nu mai cad de brumă? în ceasul de sfârşit al lumii o dâră de urmă clipa ce am fost şi nimicul ce mă mai adună să nu crezi că macul creşte cumva în lună în lanuri cu ură, din piatră, din humă el doar încântă ochiul şi somnul nici nu mai ştiu la ce-mi foloseau îngerii odată ţinându-se de mână în horă pe sub tâmplă cu aripile odihnindu-se în semnul crucii ude în visuri mă înfrânge tu iarbă, tu pasăre nebună, ce mână Doamne mânjii în focul cel din urmă? – e vântul de seară şi luna mea bizară
sâmbătă, 31 mai 2025