Poveste

Poveste
Adunată de prin lume, despre predestinare, destin şi coincidenţe.
Într-o zi, fără de veste,
Un bărbat a întârziat,
Pe drum spre casa sa.

Văzând că ora e târzie,
Cu mult din cale afară,
A vrut ca soţia sa să ştie,
Şi a sunat-o-prima oară.
Pentru că n-a răspuns, întârziatul domn,
A repetat apelul, cuprins de foc şi pară.
La care soţia îi răspunde, trezită greu din somn.
-Te-am mai sunat, de ce nu ai răspuns?
Îşi ceartă el femeia.
-E primul tău apel ajuns,
Şi am răspuns. Te aştept cu cheia.

Ajuns acasă supărat,
Bărbatul ridică telefonul,
Şi vede că nu a sunat,
Decât o dată, şi îndulceşte tonul:
-Vai dragă, rogu-te mă scuză,
Nu-ţi fie cu supărare,
Că-n grabă, cu firea mea ursuză,
Am mai sunat, dar cu eroare.

A doua zi de dimineaţă,
Mânat de-un sentiment ciudat
Şi curios din fire,
Repetă apelul eronat.

Răspunde o voce de bărbat,
Care-i mulţumeşte,
Că-n noaptea cea târzie l-a sunat,
Şi viaţa i-a salvat, fără să ştie.

-Cum aşa? întreabă soţul,
Credeam că am deranjat!
O face el pe hoţul.
-Să mă iertaţi de ieri am supărat!

Primeşte un răspuns neaşteptat:
-Ieri, când ai sunat,
Mă certam cu Dumnezeu,
Eram de funie agăţat,
Dorind sfârşitul meu.

L-am implorat, cu ochii în lacrimi:
-Doamne, de nu vrei aşa 
Să-mi termin viaţa,
Dă un semn, fă ceva,
Să-mi recâştig speranţa!

Atunci am primit apelul tău,
Venit din depărtare,
Semnul trimis de Dumnezeu,
Suprema mea salvare!

De aceea îţi mulţumesc,
Că ai greşit în noapte,
Mânat de-un semn Dumnezeiesc
Şi m-ai scăpat de moarte.

Învăţătura este că, 
Dincolo de noi,
Atei ori credincioşi din fire,
Cineva veghează,
Fără să ne dea de ştire.
Şi crezi ori nu, în pronia cerească,
De multe rele ne păzeşte,
Ceata îngerească!