Poveste nouă. Singură şi tristă luna mă găseşte, cu ochii mai verzi decât frunza, cu frunze tot verzi, pictate pe bluza, ţesută din raza de lună orbeşte. Ochii-mi secaţi de lacrimi, lucesc, spre sfinţii pictaţi pe pereți se-ndreaptă, ce privindu-mă blând, parcă-aşteaptă, tăcerea să-mi fie al nopții firesc. Prin ei, sufletul îmi zboară-n visare, ursitele-mi sunt deja adormite în poveștile reci, atât de-nvechite, mai vechi decât pe cer Carul Mare. Încep aşteptări cu nume de lună, simțind cum îmi curg lacrimi pe faţă, din noapte se face încet dimineată şi-aştept, o poveste mai nouă, mai bună!
sâmbătă, 31 mai 2025