(METAMORFOZE) Cu fiecare clipă care trece Eu mor puţin câte puţin Parcă nici timpul nu mă-nveseleşte În suflet...e ca în pustiu. Eşti binele şi răul necesar În toată nebunia asta mare Eu nu mă tem că nu te am bărbat Te-aş condamna, dar fără rezultat... Pretenţii de-mpăcare nu mai am Trecut-au vremuri şi e cam târziu Dar episodul ce l-ai creionat Rămâne pe perete întărit. Ai desenat cu un carbine aprins Mă arde şi mă doare Respir doar ca să mai exist Nimic din jur nu mai are culoare. Când universul mi te-a luat Nici marea nu mai este vie Şi pescăruşii parcă au plecat E toamnă...totul e uscat. Am încercat ca să păstrez tăcerea Sperând că astfel o să-ţi placă ţie Dar tot aştept o veste ca să vie De la acel suflet ce pe-al meu îl ştie. Copilul tău cu ochii mari Albaştri, visători şi plini de bucurie Priveşte marea. Poate te mai văd Aş aştepta o veşnicie. Te-asemui unui Eros Ce chipul şi-l ascunde Eu, Psyche, fără legământ Dar care tot cutreieră-n văzduh. Am creionat povestea NOASTRĂ E scrisă n cartea vieţii. Nu vom afla ce oare ne a legat Şi de ce soarta nu ne a cununat. De un singur lucru parcă-mi pare rău Mă tot gândesc şi ... parcă nici nu știu Dacă-am sfârșit la timp povestea Sau de-am sfârșit-o prea târziu... CĂTĂLINA SMERECA
sâmbătă, 31 mai 2025