Cum să îți tulbur propria tăcere în care te-ai retras fără permis spre-a împlini o pământească vrere de a muri țintind la Necuprins? Când ai ales a cerului magie să-ți fie-n orizonturi azimut, Speranța ai trimis-o-n iobăgie să-și caute cămin de împrumut. Căci al tau pântec ei i-a fost covată și am crescut cu ea ca gemănari, Eu temător, iar ea neînfricată, Pășit-am spre Lumină solidari. M-ai legănat cu a iubirii undă la margine de lume și de vis, ca un pendul ce-atinge o secundă să prinda a ei vrajă fără bis. Din sânul stâng am supt a ta sfințire, Iar laptele matern ocean mi-a fost pe care am plutit spre fericire știind că voi atinge al meu rost. Din celălalt am supt a ta dorință ca să mă-nalț departe de abis, Să-mi fie Adevărul locuință, iar drumul meu lipsit de compromis. Cum ești, acum, pitită printre stele, aș vrea să-ți spun că încă nu sunt lut pe-al vieții front, străin de bagatele, căci platoșă mi-a fost al tău sărut. Doar seara mă dezbracă de putere, iar liniștea răsună delirant, Căci îmi lipsește focul din artere și sfatul tău cu rol de comburant. Dar îmi îndrept privirea spre înalturi, spre acel loc în care te-ai pitit. Pe-al cerului ocean fără de caturi te regăsesc prin propriul licărit. Privind etern, cu-a lacrimii durere, te rog, tacit, cu-al inimii nucleu, să-mi dai o picătură de putere din laptele matern, drept panaceu. Ca să mă scald în tinereasca-i forță, Să-mi fac din ea ținuta de atac, Iar albul ei să-mi fie ca o torță ce lumina-v-a negrul fără leac.
sâmbătă, 31 mai 2025