Au obosit de-atâta varã stejarii, încât secundele abia mai ticãie pe ramuri. Driade sfioase, lunatice, cu chipuri strãvezii ca aerul, cu degete de ceaţã, ies de prin scorburi şi-ncearcã în zadar sã-i încãlzeascã la sân. Le freacã mâinile-ngheţate, le şoptesc în ureche eresuri de la-nceputul lumii, cercând din greu sã le aducã verdeaţa în obraji. Dar e-n zadar. Suflarea lor vârtej de gheaţã e şi-nvolburate, înfrigurate, transfigurate-n frunze palide sau sângerii, secundele pãdurii se desprind de pe ramuri şi cad ca dintr-o clepsidrã spartã în braţele de mamã iubitoare ale pãmântului. Şi astfel timpul capãtã o consistenţã de lut, în timp ce sufletul copacilor rãmâne impudic dezgolit, prins între oglinzile întunecate ale cerului de toamnã cu multe lacrimi şi mai puţine stele. E toamnã în pãdure iar, iubite, dar cerul din inima ta rãmâne neschimbat şi mã-ncãlzeşte cu-aceleaşi stele, dorul tãu îmi cântã cu-acelaşi murmur de frunze verzi, harfa ta e aninatã în aceeaşi poezie ce naşte primãvara viitoare.
luni, 16 iunie 2025