Prin mările antichității

Pânzele iarăși îmi sunt pline
Cu vânturile-nmiresmate
De tei, de sălcii și sulfine,
Cu-avânt spre plaiuri depărtate.

Mă poartă, unde-n orice seară
Cad stele jos tăindu-și drepte
Prin cerul negru, să mă doară
Preliminările-nțelepte.

Uitându-mi țelul și nevoia,
Țintind doar orizontu-n mare
Trec ușurel pe lângă Troia,
Colchida nu m-atrage-n zare.

Mă duc s-ajung la plaiu-n roade
Unde-s trei rânduri pomi cu-naltul:
În primul doar petala cade,
Al doilea-n pârg și copt e altul.

Surd la cântarea de sirenă,
Ciclopii neluând în seamă,
Fără busolă și antenă,
Fără neliniștea de vamă.

Parâmele se-ntind ca linii
Că-s drepte, curbe ori încete
Și simt prin sângele meu, pinii
Mă mângâie țepos cu cetini.

Iar prora taie și iar taie
Colții verzui băloși de spume,
Dar nu mă-ntreb cât oare mai e
Vreme s-ajung iarăși în lume.

Căci pe catarge înfloriră
Florile mari pe cât e Luna
Și cad pe tremurări de liră
Petale una câte una.

Iar de asupra duc cocorii
Săgeata-n țara frumuseței
Spre înflorirea Aurorei
Și stingerea singurătății.

Mă-ntâmpină timpul alene
Ca o topire de omături,
Iară legendele elene
Sar ca delfinii pe alături.
Victor Bragagiu