Printre stânci de piatră seacă, Auzi plâns de cucuvai, Ţipând noaptea tristu-i vai! Când în nouri se îneacă Chipul lunii cel bălai. Vraja trece peste lume, Vraja… cântec amorţit, Ca un vis îngălbenit, Pe-a ei buze vineţi spume, Capu-i alb e ameţit. Fuge, trece, fuge, zboară, Buza-i tremură spumând, Ochii-i joacă scânteind, Sub nebuna ei cântare Lumea doarme în descânt. Este daina cea nebună, Care cântă noaptea-n crâng, Pe când stelele se sting, Pe când frunzele-abia sună, Pe când apele-abia plâng. Vezi cum luna îngheţată, Dintr-al nourilor hău, Trece ca şi visul greu – Sună-n noaptea descântată Cântul trist din ceasul rău. Şi bătrâna moarte toarce Gândul ei în nefinit: Zilele din vine-ţi stoarce Şi când capu-ţi se întoarce, Bagi de seamă c-ai trăit.
