O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă, Dumnezeule, dar ce era să fac? Când eram copil mă jucam cu tine și-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie. Apoi sălbăticia mi-a crescut, cântările mi-au pierit, și fără să-mi fi fost vreodată aproape te-am pierdut pentru totdeauna în țărână, în foc, în văzduh și pe ape. Între răsăritul de soare și-apusul de soare sunt numai țină și rană. În cer te-ai închis ca-ntr-un coșciug. O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea decât cu viața, mi-ai vorbi. De-acolo unde ești, din pământ ori din poveste mi-ai vorbi. În spinii de-aci, arată-te, Doamne, să știu ce-aștepți de la mine. Să prind din văzduh sulița veninoasă din adânc azvârlită de altul să te rănească subt aripi? Ori nu dorești nimic? Ești muta, neclintita identitate (rotunjit în sine a este a), nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea. Iată, stelele intră în lume deodată cu întrebătoarele mele tristeți. Iată, e noapte fără ferestre-n afară. Dumnezeule, de-acum ce mă fac? În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup ca de-o haină pe care-o lași în drum.
sâmbătă, 19 aprilie 2025