aş putea lăsa timpul să curgă în contrasens, între două căni de visuri calde, pană mi se îmbată retina cu zâmbetul tău de la un colț la celălalt al eternului, dacă nu mi-ar fi teamă să aflu din câte amintiri e făcută o lacrimă. fiecare inimă poartă ca fus câte un punct cardinal pe care să îşi înfăşoare dorul. cadranul tău arată nordul cu atâta silinţă încât mi se aglomerează durerea pe cuvinte dinainte să se nască. îmi răsună fel de fel de epiloguri pe scena palmei, unde câteva degete fantomă se joacă de-a iubirea și-ți acordă triumful în sumarul unui portret de frig. orice gând pozitiv taie lanţul iluziilor şi le dă o libertate care ar fi greu de încolţit dacă nu și-ar ști pe de rost reprimarea din aripi. luna îmi umple ochiul discret, să nu-ţi mai văd atât de plină absenţa. nici nu ştiu la a câta orbire am ajuns şi nici nu contează atât timp cât în mine crivățul îşi varsă noaptea pe orice punct senin în care te-aş putea iubi. şi în toată negura de așteptări și răspunsuri iconice, a mai rămas o singură lumină încăpățânată să-mi țină sufletul spre răsărit… …poate o să vii.
sâmbătă, 31 mai 2025