Puterea deznădejdii

Cu ochii-nchişi, cu faţa-n vântul rece,
pe ţărmul unei lumi atât de rea,
te rogi ca, dintre-ai tăi, să nu mai plece,
chiar dacă sunt sătui de viaţă grea.

Au tot plecat: la cer, în ţări străine,
s-au înrobit, cumva, pe la oraş;
au vrut mai mult, au vrut să fie bine,
şi v-au lăsat icoana lor chezaş.

Iar tu şi fraţii tăi rămaşi acasă
în grija celor aplecaţi de ani,
aveţi o pâine-n plus, acum, pe masă,
şi un pustiu în jur, ca cei orfani.

Te rogi, nu să se-ntoarcă, să rămână
măcar aceştia care, încă, sunt,
iar vocea ta abia de mai îngână:
“… şi dă-mi putere, Doamne, să te-nfrunt!”