Îmi amintesc perfect, distinsă doamnă, Eram pe-atunci, la fel, în plină toamnă, Colegi în anul ultim de liceu, Când, dintre toţi din clasă, numai eu M-am oferit să vă conduc acasă, În după-amiaza-aceea furtunoasă ... Pe sub umbrelă, visători, păşeam, V-am luat de şold, ce-aproape ne simţeam! Nu ne păsa de stropii mari şi reci, Ca într-un vals prin bălţi croiam poteci, Iar norii, se-aprindeau, vădit, anume Parcă-am fi fost doar noi, atunci, pe lume ... Şi când, suavă, galeş mi-aţi zâmbit, Din ochii mari, albaştri, am simţit, Întâiaşi dată-n viaţă-acel fior, Până în deştul mic de la picior, De v-am furat, setos, ca un avar, Primul sărut în colţ la aprozar, Şi-apoi în lift, parcă la şapte staţi, Plutind printre etaje,-mbrăţişaţi, Ajunşi ‘n-apartament m-aţi invitat La o cafea ... târziu ... eram în pat, Unde, un ceas întreg, noi amăndoi, Înflăcăraţi de-amor, aproape goi ... . Ca să mă iei acum, aşa, la rost, Şi ... bâzâind să-mi spui c-am fost un prost, Păi ... s-au ivit părinţii tăi, doar ştii, Chiar când eram să pun punctul pe i, Şi-mi reproşezi ... şi eu regret cumplit, Că timp a fost păcatu' să-l comit ... Sunt patruşcinci de ani trecuţi, şi-un pic, Lenuţă, au zburat ca mai nimic!... Ne-am regăsit acum, în plină toamnă, Dar să uităm ... eu domn şi tu o doamnă! Nu te-ntrista, nu plânge,-s încă viu, Pentru păcat nicicând nu-i prea târziu ... . Valeriu Cercel
sâmbătă, 31 mai 2025