Aş vrea să am pământul şi marea-n jumătate, De mine să asculte corăbii şi armate, De voi clipi cu ochiul, cu mâna semn de-oi face, Să-şi mişte răsăritul popoarele încoace; Sălbatecele oarde să curgă râuri-râuri, Din codri răscolite, stârnite din pustiuri; Ca undele de fluviu urmeze-ale lor scuturi, Întunece-se în zare pierdutele-nceputuri, Un râu de scânteiere lucească lănci şi săbii, Iar marea se-nspăimânte de negrele-mi corăbii. Astfel război porni-voi. Voi arunca încaltea O jumătate-a lumii asupra celeilalte. Privească-mă atunci preoţi: un monstru ce se-nchină, Când oardele-i barbare duc moarte şi ruină. Ruga-mă-voi cu mâna uscată ţinând strana, Deasupra mea cu-ntinse aripi va sta Satana; Cu tronul meu voi pune alăturea sicriul, Când gloatele-mi în lume ar tot mări pustiul, Să simt că nu se poate un Dumnezeu să-mi ierte Cetăţile în flăcări şi ţările deşerte… Astfel doar aş preface durerea-mi fără nume, Dezbinul meu din suflet într-un dezbin de lume. Şi tot ce-ncântă ochii cu mii de frumuseţi, Tot ce pământul are şi marea mai de preţ, Grămezi să stea toate la mine în comori. Alăturea cu ele să trec nepăsători, Simţindu-mă în mine stăpân al lumii-ntregi, Un zeu în omenire, un soare între regi Şi raze să reverse din frunte-a mea coroană… Să-ngenunchez înainte-ţi aşa ca la icoană Şi descriindu-ţi toată puterea fără seamă Să-ţi zic: Ia-le pe toate, dar şi pe mine ia-mă! Nu mă iubi! Ca robul să fiu pe lângă tine, De-i trece, în jos pleca-voi a ochilor lumini, Dezmoştenit de toate, la viaţă abdicând, Să nu-mi rămână-n minte decât un singur gând: C-am apucat un sceptru, cu dânsul lumea-ntreagă, Păstrându-mi pentru mine durerea că-mi eşti dragă, Înamoraţi de tine, rămână ochii-mi trişti Şi vecinic urmărească cum, marmură, te mişti. În veci dup-a ta umbră eu braţele să-ntind, De-al genei tale tremur nădejdea să mi-o prind, Să-mi reazim a mea frunte de zidurile goale, Atinse de-umbra dulce a frumuseţii tale.
