E clipa unor gânduri luminate de-a primăverii tainică sosire, Când voi ceda zăpezii din păcate ce n-au primit iertări la despărțire. Le învelesc în mantia plăpândă a unui râu clamând al său hareci, ce a cuprins în albia flămândă zăpezile murdare din poteci. Au fost cărări ce au legat destine și scări au fost pe care am urcat, Dar treptele urcușului spre tine sub grea zăpadă s-au aplatizat. Nu m-am speriat de-a iernii agentură căci far mi-ai fost în marele urcuș, Dar ai cernut tăcuta și grea ură din trepte mi-ai creat un derdeluș. Alunecând spre josul unui cuplu genunchii i-am infipt într-un ghețar și am trimis solie gândul suplu să-ți ceară ajutorul forfetar. Răvaș ți-am scris cu raze de iubire să mă salvezi de hăul necuprins, dar m-ai respins și, drept despăgubire, o mână de zăpadă mi-ai întins. Am tot căzut spre o singurătate și am simțit atunci când m-am oprit Că viața fără tine nu se poate și că e drept să urc din nou spre mit. Și am purces din nou spre-a ta idee, să te-nțeleg și adevăr să-mi fii ce-mi va topi a inimii acmee și norii de zăpadă sidefii. Am repetat firesc a mea urcare, În orișice secundă ce-am trăit. Am tot călcat zăpada în picioare ca un pribeag ce bântuie smerit. În fiece secundă fără tine am refăcut al treptelor urcuș, Dar astăzi știu că primăvara vine și va topi al vieții lunecuș. Voi încerca să urc spre-a ta ființă Să mă-nțelegi că altcumva nu pot Un singur drum îmi e de trebuință Și-o primăvară, iernii antidot.
sâmbătă, 31 mai 2025