Reproş

Cum, Doamne, nu Te-ai îndurat, ca omului, cel zămislit,     
De la-nceput să îi fi dat să fi trăit la infinit,
Şi l-ai lăsat ca frunza-n vânt, calic, zgârcit, doar câţiva ani,  
De parcă timpul pe Pământ, chiar şi la Tine costă bani!? 

Şi-n plus, pân’ să ajungă lut, deasupra lui să crească flori,
În viaţă Tu l-ai mai făcut să moară de atâtea ori
De ciudă, boală, de necaz, de oftică în mare chin,
Văzând pe altul că-i mai breaz, ori fată capra la vecin,  

Moare de plâns, de of la fel, de râs mai tare când a dat
De-un fraier mai ceva ca el, ori este foarte gâdilat,
De gelozie,-ndrăgostit, cum am murit, de fapt, şi eu,
Pe câte-n viaţă am iubit, să am măcar de câte-un leu…

Dar multi, de bucurie mor, sărind în sus când, negreşit,            
Cel mai bengos duşman al lor a dat de dracu’ în sfârşit,
Alţii de sete, necăjiţi, şi…chiar de-i ger cumplit, nămeţi,
Ca buni consumatori, cinstiţi, ajung acasă morţi de beţi, 

Mor şi de lene, puturoşi, frecând ridichea pe nevé,
Iar unii mor de curioşi, băgându-şi nasul prin orice,
Dar cel mai mult şi cel mai des, să-Ţi mai explic nu are rost,
În viaţa lui, pân’ la deces, de mii de ori moare de prost,

Dar bai nu e, să îl deştepţi, de-ajuns e imnul naţional,  
Că-n rest, Părinte, să mă ierţi , totul îi pare-n timp normal,  
De aia-Ţi spun, chiar mort de prost, puteai să-l laşi la infinit…  
Îi curmi Tu viaţa, fără rost, taman când s-a obişnuit! 

Valeriu Cercel