Stau culcat privind printre arini cum se-ntinde apa-nvolburată peste gândurile care-mi vin dintr-o lume ce-mi părea uitată. Şi revăd măceşii înfloriţi adunându-şi crengile-ncărcate sub alunii stând nedumeriţi lângă zidul rupt de la cetate. Înlăuntru parcă te zăresc, la fereastră stând îngândurată, ultimul vlăstar de os domnesc, în trecutul năruit uitată. Gândul îmi aleargă înapoi să ajung la tine pe terasă – oare ce s-a întâmplat cu noi? – nu mai eşti precum erai, crăiasă! Îmi vorbeşti cu glasul abătut, cu privirea-ntoarsă într-o parte, vorbele sunt grele ca un lut adunat din zeci de oale sparte. Şi deodată simt şi înţeleg că ce-a fost dispare dintr-odată, cugetul se zbate în talveg într-o albie de râu secată. Dar rămân să te aştept pe mal, vei mai coborî de la cetate ?... Te zăresc în tristul carnaval căutând iubiri neconsolate.
marți, 29 iulie 2025