Adâncită în tăcerea clipelor nemărginite, Pe o aripă de înger, inima așterne plângeri, În bătăile ritmate, cu cerneală sângerie. Scrie inima și plânge, pe foița de hârtie, Ce-i acoperă fragila formă de dumnezeire. Unde-i Doamne, fericirea, care a fost pusă-n mine Când cu atenție mărită, ai făcut inginerie, Pe a cerului planșetă? Dar promisa de iubire, Unde ai ascuns-o bine prin cotloane, s-o găsesc? Uită-te, Doamne, la mine, în bătaie mă sfârșesc! Că-i puternică și doare, când închisă între coaste, Tot se zbate să atingă nesfârșirile albastre. Ploile ce cad din cerul ochilor ce-mi dau nuanța Vieții, mă îneacă în jale, de nu-mi dai în dar speranța! Caută în schițe toate semnele de întrebare, Fă-le, Doamne, punct și dă-le, liber drum către schimbare! Cu puterea minții tale și cu dragostea-ți imensă, Fă-mă zbor, să pot atinge, a cerului recompensă! Să-mi opresc neobosita luptă ce mă risipește, Să-i fac casă între coaste, inimii ce mă iubește! Și cum ști atât de bine să clădești și să dai viață, Tu lipește aceste inimi cu iubire, dă-le viață! Doar atât cât să cunoască zarea cea nemărginită, Cea pe care ai pus Tu mâna caldă, când ai construit-o! Doar atât cât să-nțeleagă, rostul pentru care gândul, Tău, cel plin de bunătate, a ales din tot pământul, Semn al veșniciei vieții, nu din stânca cea înaltă, Ci din inima plăpândă, ce se zbate să iubească! 03.06.2018
sâmbătă, 31 mai 2025