Rătăcitor, cu ochii tulburi, Cu trupul istovit de cale, Eu cad neputincios, stăpâne, În fața strălucirii tale. În drum mi se desfac prăpăstii, Și-n negură se-mbracă zarea, Eu în genunchi spre tine caut: Părinte,-orânduie-mi cărarea! În pieptul zbuciumat de doruri Eu simt ispitele cum sapă, Cum vor să-mi tulbure izvorul Din care sufletul s-adapă. Din valul lumii lor mă smulge Și cu povața ta-nțeleaptă, În veci spre cei rămași în urmă, Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă. Dezleagă minții mele taina Și legea farmecelor firii, Sădește-n brațul meu de-a pururi Tăria urii și-a iubirii. Dă-mi cântecul și dă-mi lumina Și zvonul firii-ndrăgostite, Dă-i raza soarelui de vară Pleoapei mele ostenite. Alungă patimile mele, Pe veci strigarea lor o frânge, Și de durerea altor inimi Învață-mă pe mine-a plânge. Nu rostul meu, de-a pururi pradă Ursitei maștere și rele, Ci jalea unei lumi, părinte, Să plângă-n lacrimile mele. Dă-mi tot amarul, toată truda Atâtor doruri fără leacuri, Dă-mi viforul în care urlă Și gem robiile de veacuri. De mult gem umiliții-n umbră, Cu umeri gârbovi de povară... Durerea lor înfricoșată În inimă tu mi-o coboară. În suflet seamănă-mi furtună, Să-l simt în matca-i cum se zbate, Cum tot amarul se revarsă Pe strunele înfiorate; Și cum sub bolta lui aprinsă, În smalț de fulgere albastre, Încheagă-și glasul de aramă: Cântarea pătimirii noastre.
sâmbătă, 19 aprilie 2025