Scântei creştine Pe-un petic de rai creştin, În Schitul din Păltiniş, Doi vinovaţi, sfioşi păşeam, Să pipăim cu sufletul iertarea, Iar spiritul să-l lecuim, cu vindecarea. Ţii minte, când ne închinam? În faţa micului altar, din inimă de munte, Doar noi doi, martor Dumnezeu Şi ale noastre jurăminte. În poarta casei sale de vecie, Spiritul lui Noica ne-a întâmpinat apoi, cu modestie. Suflet plecat în rătăciri astrale, Spirit treaz, la ferestrele inimii mele şi-a tale, Sfidând tăcerea noastră vie. În mica bisericuţă, cu brâu de brazi, De ger încremeniţi, Păşeam tăcuţi spre altarul sfânt, Ce-a întipărit pe lemnul lui mii de iertări. Înconjuraţi de sfinţi pictaţi şi de duh sfânt, Pe scaunul lui Noica ne-am aşezat pe rând, Ca spiritu-i măreţ să-l salutăm şi să-l simţim. Tăcerea era plină de icoane sfinte, Aghiazmă apoi, noi am băut setoşi Şi pentru ai noştri, cu pioşenie, Noi am aprins lumini, de pomenire. Căci numai Dumnezeu trimite harul, Spre cei ce vor să-l simtă mai aproape, Să înveţe, cum coboară bucuria sfântă în simţire, Când glasul înţelepciunii îl ascultă; Purtat în suflet şi-n faptă mai departe, Spre mântuirea noastră şi a lumii. Ţii minte iarna de atunci? Şi-a noastră fericire?... S-a dus, de parcă nici n-a fost Şi am rămas, cu Sfânta amintire.
marți, 15 iulie 2025