Pe fiecare filă a cărţii care-o scriu Las sufletu-mi să cearnă tăcere şi pustiu; În fiecare urmă, pe drumul ce-l străbat, Se-aşează praful vremii, precum un greu lăcat. E-n toate-o-nlănţuire ce-ncerc să o dezleg Când vremea se încoardă şi mă cuprinde-ntreg Şi nu-mi lasă răgazul cu mintea să m-adun, De parc-ar vrea să spună ce n-aş voi să spun. Dar nu ştiu cum se-ntâmplă, căci nu mi-e-n obicei Să mă aşez la masă când bate ora trei Rând după rând să-nşirui, de nu mă pot opri Decât târziu, când noaptea s-a prefăcut în zi; Când gândurile toate, captate într-un mit, La pragul dimineţii mi s-au orânduit Şi s-au lăsat să cadă – din greu, către mai greu – Pe tot ce mă-nconjoară. Şi pe trecutul meu. Văd umbre ce se-adună, pierdute, fără glas. Să fie oare viaţa, atât cât mi-a rămas? Că nu mai ştiu din suflet ce neguri să discern, Ce adevăr mi-e cale, cât drumui prin infern Şi lumii în ce rosturi înalte m-am deschis Cum visul către viaţă şi viaţa către vis. Că-n cele ce urmează e-atâta adevăr – Încât de-ar fi cu forţa de el să mă dezbăr – N-aş mai avea din mine nimic să mai aleg Când umbrele m-or prinde şi cotropi întreg. Trecut prin ani de pâclă – orânduiţi ceţos – Ca viforul ce bate şi te pătrunde-n os, Natalele meleaguri le-am străbătut avid Cercând a înţelege ce pot; şi să decid De am sau nu putere să le aşez la rând Pe foaia ce stă gata să ardă, fumegând... Bat clipele din aripi, torcând în jurul lor Un iureş, ca o horă în ritm absorbitor, Ce mă ridică-n trepte, din ce în ce mai sus... C-atâtea se cer spuse şi încă nu s-au spus. Îmi fac doar datoria, acuma, când descind, Cercând povestea vieţii în pagini s-o cuprind, Cu gândul că, la vremea când anii ne-or cerni, Ne-om depăna aleanul – poveste – la copii... Iar ei purtând lumina – cuvânt, după cuvânt – Vor da de-o umbră caldă. Şi-o urmă pe pământ... * (Poezie de deschidere a volumului Divina Tragedie, Edit. Tribuna, Sibiu, 2004)
sâmbătă, 31 mai 2025