Pe fața ta văd întristare și teamă – ce gânduri străine te macină, mamă? Ți-am scris de curând o scrisoare mai lungă, socotesc c-ar fi trebuit să ajungă... Vei afla ce voiai să știi despre mine – că sunt sănătos și o duc foarte bine...! Vei înțelege, desigur, printre cuvinte, că nu mai sunt la fel cum eram înainte. Te rog însă nu-mi căuta vreo pricină, gândesc prea mult într-o limbă străină, în minte îmi vin doar cuvinte ciudate ce-mi zic adevărul pe jumătate. Nici obiectele nu sunt ca acasă – oglinda-i mai strâmbă și masa mai joasă, patul se plimbă, când dorm, prin odaie, iar geamul ferestrei adesea se-ndoaie. Pereții curbați se-adună-n oglindă, ar vrea în ghiocul lor să mă prindă, iar ușa crăpată ducând înspre hol cu sunete sumbre se zbate în gol. Dar somnul? - nu-i somnul meu de acasă, sosește prea greu..., cu doruri m-apasă ! – se bate la marginea nopții, de-a rândul, cu cugetul plâns, cu visul, cu gândul… Târziu, către ziuă, când totuși mă frânge, prin minte-mi aleargă doar vise nătânge cu umbre vrăjite ce-n suflet se lasă, venind peste somn cu mirajul de-acasă. Dar chipul tău, mamă, dispare deodată – la margini de doruri rămâne o pată...!
sâmbătă, 31 mai 2025