Se întreba cândva poetul

Se întreba cândva poetul,
Scrutând departe în amurg:
-Cum să revărs aceste patimi
Ce-n nopţi ca râurile-mi curg? 	

-Să-ncapă oare într-o carte
Visele nopţii unui bard?
Pot oare stinse-a fi-n cuvinte
Atâtea doruri ce mă ard?

Şi îşi lăsă domoală pana
Să scrijelească al lui gând,
Pe un răboj venit din lume
Cândva, cuvânt după cuvânt.

Şi versurile se legară
Ca fermecate, în şirag,
Când amărui ca o durere,
Când dulci ca ochii celui drag.

Şi se-adunară pagini, pagini,
Un tom umplu încet, încet,
Şi încă n-a secat izvorul
Din visul bietului poet.

Şi el mai scrise încă unul,
Şi multe altele-a mai scris,
Până l-a năpădit amurgul
Şi iarna vieţii-n păr l-a nins.

Şi într-o dimineaţă rece,
Din vise nu s-a mai trezit.
L-au arvunit în ceruri sfinţii
Să pună rimă-n răsărit.

Pe tomurile lui rămase
Prin biblioteci se-aşterne colb.
Doar zorii fiecărei zile
Îi spun azi versul pe de rost.