Nu mă pot îneca într-un suflet ca într-o apă vijeloasă după furtună, simt o strângere de inimă cum se opreşte pe linia ce separă lumina de întuneric şi-n ochiul meu rămâne bucuria privirii în cuibul din orbite cu pui strălucitori încât nu văd ce mă separă de cosmos, ce mă apropie de femeia cu buze de fruct şi trupul înfipt cu picioarele-n pământ ca o statuie de zeiţă plecată la plimbare între ziua de ieri şi cea de mâine cu mâinile căutând să-şi apropie toate visele căzute pe umerii goi. Mi s-au înroşit degetele a nesimţire peste sânii ei plini de orgolii dar n-a manifestat niciun gest, ba mai mult le apăsa mai tare. N-am înţeles de ce îmi recita poezia ştiută cu prea puţine cuvinte, era o invitaţie pe care am trecut-o cu vederea din lipsă de inspiraţie. Se lăsa seara, cu o mantie gri ne-a înfăşurat şi păşeam printr-o peşteră unde-şi făcuse casă ecoul, noaptea venea c-un surâs din ce în ce mai rece şi atârnam unul de altul în balans de catedralele timpului care nu se opreau nici să respire aerul rarefiat al adevărului căzuti în genunchi pe pietre de granit la poarta raiului. Doamne ai grije să nu ne pierdem până nu intrăm înlăuntru şi să rămâi cu noi.
sâmbătă, 31 mai 2025