e atâta căldură furioasă lăţită peste tot cumva soarele s-a prelins pe lângă bolta subţire umbrele orbilor se lipesc de asfaltul topit ies aburi în zare ca nişte duhuri rele oraşul a înnebunit curge ca o lavă fierbinte în câmpie peste brazde, peste ştiuleţii arzând şi macii împietriţi ţăranii jertfesc zarea în lanul ars de porumb iese paparuda în miez de taină să ude arşiţa din cuci şi cântă ca o târfă cu umerii de spumă /în minijupă şi cizme de gumă s-au răsculat toţi caii morţi din fântâni printre coloanele de lumânări cu coastele aripi, cu mirosul de hoit ca nicicând ei străbat zarea de-a lungul şi de-a latul peste dropiile arse peste scrumul ca roua mi-e atât de departe încât mă sufoc ninge cu scrum în livezi şi noi cumva mai spre seară ne cărăm spitalele şi morţii şi toată câmpia în spate până la marginea oraşului nuntit cu alai – cum îngropăm lumina sub pietre să nu ne mai doară gândul. pe mirişti se aude un fâlfâit de oglinzi înnegrite de fum cad cucii trăsniţi şi ţipetele lor se înfig în ferestre în oase de timp bătrânii satului neputincioşi adunaţi în cerc în livada de duzi bat din picior şi în toaca de lemn ei invocă ploaia ori moartea nici nu se mai ştie a ce din vechiul curcubeu cad culorile una câte una până la piele hoţii de ploaie sparg lacătele nopţii şi fură tot întunericul ce-a mai rămas în lume în sufletele noastre un înger scurge ceară într-o pecete, sigiliul vieţii fără de moarte rana din pleoapă cuprinsă de febră, în mine mai creşte lumină, să ştii!
sâmbătă, 31 mai 2025