Kessy Ellys Nycollas Acum și de-ai mai vrea să vii, nu te mai vreau Am învățat că viața aşa-i toată, o-ntamplare. Am înțeles că doar cu chibzuință fac ce vreau Și trec, printre poveștile cu tine, învingătoare! Și dacă ar fi să vii, la ce ai mai veni? Poți să îmi spui? Nu aş mai vrea, din comportarea ta, să ies cu mintea obosită! Chiar de te văd și acum în tot ce ma-nconjoara şi-n suflet îmi mai pui Dorința de-a trăi cu ţine povestea de iubire, neîmplinită! Mi-ai aruncat, fără regret, iubirea sinceră, la groapa de gunoi, Fără să-ţi faci complexe, din tot cea fost, ce va rămâne între noi! Minciuni mi-ai pus în pernă ce strângeam, la piept, în pragul nopții, la culcare Iar eu le-am înecat, fără să bănuiesc, cu lacrimile mele multe și amare! Dacă ar mai fi să vii, ce ne-am mai putea spune oare? Am crede tot ce-a fost și întâmplat, ca pură întâmplare? Când tu îmi repetai mereu să înțeleg, că tot ce se întâmplă între noi, e o chemare... Şi că în viața noastră nu există întâmplare, întâmplătoare! M-am săturat de vorbe goale, rostite fără rost Și vreau să cred acum, că nu a fost nimic din ce a fost... Aş vrea să înțeleg că-n lume, multe sunt poveștile ascunse și secrete Dacă în vise nu mi-ai reveni, atâta de des, să-mi amintești, cu lux de amănunte totul și pe îndelete! Dar şi aşa, chiar dacă vii în vise, încerc să nu te mai ascult. Minciuna poleită cu, arginti’’ orice s-ar întâmpla, sunt pregătită s-o înfrunt! Şi de ar fi să se întâmple, ca toate florile să se prefacă-n spini temuţi Chiar şi de-ar fi să vrei să vii din nou în viaţa mea şi să mă asculţi! Şi dacă-ar fi, în Luna Mai să pot ucide, cireşilor, floarea lor imaculată, Aş vrea din răsputeri să uit tot ce a fost, tot ceea ce mi-a făcut atâta rău o dată! Pentru că-n clipa de apoi am înţeles cu cât de multă neiubire m-ai tratat Dar nu te cert şi nici n-o să iţi reproşez vreo dată, de cât de multe ai fi vinovat! Mai bine iau tăcerea ca un scut şi-n umbra disperării stau ascunsă, Nu mai încerc nici să provoc şi nici nu vreau să mai răspund la nici o întrebare. De prea cumplită nepăsare, inima-mi pare că din piept mi-e smulsă... Şi locul gol, rămas asemeni unei răni, mă doare foarte tare! Ai spus de infinite ori că mă doreşti, te-ai cuibărit în suflet şi apoi ai dispărut, Fără să-ţi pese că şi eu posed în piept o inimă ce doare foarte tare După orice greşeală, cu voie, fără voie ce-ai făcut, În zori dimineţilor cu tine s-au în amurgurile care se-ndreptau spre înoptare. Ai apărut adesea ca un val pe ţărmul unei mări cuprinse de mânie! Ai apărut pe ţărmul vieţii mele şi ai dispărut fără să ştii…. Că dragostea mea pentru tine, încă-n piept, trăieşte-i vie Fără să ştii câtă durere-mi macină fiinţa, din jocul tău cu reguli de copilării M-ai amăgit de multe ori c-o mângâiere ca o pală caldă al vântului de vară, Mi-ai şters cu gingăşie lacrima prelinsă pe obraz, de tine provocată, Ai încercat fără regrete să mă-ncarcerezi Într-o-nchisoare în care, pe vecie, să lâncezesc de tine şi de restul lumii uitată! Mi-ai pus în necuvant încrâncenarea de a refuza să mai trăiesc Doar pentru simplu fapt că eu ţi-am pus cu-ncredere tot sufletul, ca pe o tavă! Iar braţele cu dorurile toate-n aşteptare se-mpletesc Pe pieptul meu care ascunde resentimente pline de otravă! Să nu încerci să vii (aşa cum mi te-arăţi în vise) dacă ai să vrei să pleci din nou. Lasă-mi te rog încrederea în cerul meu albastru şi-n soarele ce-mi străluceşte... Fotografia ta am inramat-o şi-am făcut din ea banalul meu tablou Iar cartea dăruită îmi stă la căpătâi neîncetat şi îmi şopteşte: Nimic nu-i mai cumplit pe lumea asta să trăieşti, ca o iubire ascunsă ce te-nebuneste!
sâmbătă, 31 mai 2025