Când mi-a mai fi, singurătate, ca să plec Prin noi sălbăticii încovoiate de blestem, A jalei luncă, întovărășit, eu s-o mai trec, Și steaua să-mi abat de l-al tău cherem? De ce le risipești care-mi vin greu și puțin, Din nădejde și curaj, a lor sărăcie amară? Cu ce păcat mă-ncânt și nu iau să m-abțin, De viața îmi strivești sub talpa de povară? De ce mă prăpădești, în felul ăsta să trăiesc, Sufletul să-l spurc, ce trage ca să-mi moară, Cu lâncedele gânduri, ce și oasele-mi lovesc, Straniul să mă-ncalțe, să mă facă de ocară? La ce îngădui să iubesc, avântul nu mi-l iei, Să fiu apatic și advers, să am nimic în mine? Sunt cărui drac îndatorat și ce, din anii mei, De orice piatră o-ntorc, nu se întoarce bine? La ce nu mă orbești, să mă mai uit nicicând L-al străinului noroc, ce-i se ține ca un câine? O! L-astă existență, ce s-o imit nu pot visând, La-nsoririle-i de azi, ce l-au aștepta și mâine?
sâmbătă, 31 mai 2025