Sînt o rană

V-aş îndruma să mergeţi pe caii de lumină,
V-aş arunca pe umeri un şal al împăcării,
Dar sînt mereu o rană din ce în ce mai plină
Parcă de sarea albă din neodihna  mării.

Prin rana mea cea veche trec proaspete suspine,
Sînt toate ale voastre, precum şi ale mele;
Un fel de epurare – eu, staţia de bine
Dintr-un noian de patimi, de neputinţi, de rele.

Prin tot vacarmul ăsta deci mergem înainte,
Inconştient aproape voi mă strigaţi pe nume,
Căci rana mea-i burete care în veci nu minte
Şi care spală sînge şi lacrimă pe lume.

Prin spasm, îmi cad din frunze, dar ştiu, e mîntuire
Şi e sfinţenie, soarta, cînd uneori respiră,
Eu sînt aici să facem un pas înspre iubire,
Căci astfel fură toate în plan şi se zidiră.

O, nu, să nu vă temeţi, mă bandajez cu iarbă
Şi, cînd mai simt că şchioapăt, îmi ţin în creangă firea,
Sînt rană ce nu piere, în mine o să fiarbă
Pîn-o să-şi afle, răul, în lege nimicirea.

Şi, uneori, vremelnic, m-ascund într-o pădure,
Să-mi oblojesc cu plante acest necaz şi soartă,
Dar nici n-ajung prea bine, şi-aud cum o secure
Loveşte-n trunchi, şi carnea, în mine, i-o simt moartă.

Parcă dormim adesea pe-un abator de vise,
Şi-o cioară din pustie tot croncăne pe viaţă…
De ce miroase-a febră cînd geamuri sînt deschise?
De ce simţim din suflet urcînd un fel de greaţă?

Nu sîntem noi copiii năpăstuiţi cu anii?
Nu sîntem salahorii istoriei şi-ai clipei?
Un singur fel de plată răscumpără şi banii,
Dar şi minciuni şi vinderi din ghiarele risipei.

Pe străzi ca de cenuşă dorm case şi dorm ziduri,
Ne-au dispărut coşarii odată cu norocul,
Săracii fără nume cer doar o supă-n bliduri,
Nu îşi mai ştie nimeni nici şansa şi nici locul.

Cu toate-acestea însă speranţa e-n durere,
În reciclarea umbrei ne stă lumina vieţii,
Am fost aleşi drept martori la farmec şi mistere,
Noi sîntem steaua nopţii şi roua dimineţii.

Cu rana mea vin astăzi, ca un colind de taină,
Să vă asigur, oameni: cît sînt, nu sînteţi singuri!
Ea pentru voi se roagă s-aveţi, în geruri, haină
Şi-atunci cînd vă e foame s-aveţi pilaf şi linguri.

Vă cerem doar atîta – un dram de bunătate,
Să îl iubiţi pe semen, şi cîinele, copacul,
Eu, rana cea globală, mă rog de sănătate,
Şi-atunci o să străbatem în siguranţă veacul.

Sînt pentru voi năvoade, prindeţi-le în pace,
E usturimea-n scîncet doar fragedă pruncie;
Povăţuiesc minunea – şi-n trup mi se desface,
În loc de praf şi sînge, izvor de apă vie.

(Din volumul “Înger fără statuie”)