poezie dedicată lui Victor Bragagiu Alerg prin iarbă şi foşneşte Cuvântul dulce, înverzit, Ce poartă straiul de poveste În poezii ce-au răsărit Când un zefir adie-n rime Lăsând parfum de trandafir În versul fin ce în vechime Mă poartă azi, ca musafir. Ce dragă mi-este dimineaţa Răsfrântă-n geamul din odaie Şi ce frumos mă cheamă soaţa Să prindem razele în claie. Cum cresc sfios în mine muguri De-atâta fericire pură Când sorb seninul din înalturi Şi mă dezic de tot ce-i ură. Pun aripi gândului să zboare Pe plaiul verde de acasă Şi mioriţa cea bălaie O readuc din nou la viaţă. Mă prind de streaşina uitată A mânăstirii ce-n cupole Ascunde-o şoaptă înfundată Şi-o plâng pe Ana lui Manole. Mă-mbrac cu versul meu curat Cum îşi punea cojocul tata Şi mă încing cu brâul lat De slove ce-mi dictează soarta. Mi-e hărăzit ca din condei Să scriu în graiul strămoşesc Şi haina cerului deschei Să iau din rai să daruiesc. 18.03.2016
sâmbătă, 31 mai 2025