Întrebam aseară luna gânditoare: – Dacă prin poiene a rămas o floare Neculeasă încă pentru draga mea, – Dacă sus, pe dealuri, pe poteci uitate, Pretutindeni unde m-ai văzut cu ea, Raza ta sfioasă printre crengi străbate De-mi încurcă paşii luminoase fire, Deşteptând în cale câte-o amintire, – Dacă până-n ziuă visurile trec Dar rămân în suflet, – pentru ce să plec?… – Du-te-n lumea largă, pentru totdeauna, Trist şi singur du-te, du-te! zice luna. Şi-ntrebai lumina sufletului meu: – Dacă fără dânsa timpul trece greu, Dacă lângă dânsa mi-i aşa de bine, Spune-mi, suflet mândru, împăcat cu tine, – Pentru ce, când toate lacrimile trec Fără nici o urmă, – pentru ce să plec?… Sufletu-mi răspunse: – Pe cărări pustii, Du-te-n lumea largă. Şi să nu mai vii. Şi-ntrebai atuncea inima-mi trudită: – Cea dintâi, nebuno, căzuşi în ispită, Singură-n tăcere, tu eşti vinovată Că mă cert cu mine şi cu lumea toată. Când stelele nopţii farmec nu mai au Fără ochii dragii, – pentru ce să stau?… Şi-mi răspunse-n şoaptă (o, inima mea!) – Du-te-n lume singur. Eu rămân cu ea.
sâmbătă, 19 aprilie 2025