Un şoarece de neam, şi anume Raton, Ce fusese crescut su’ pat la pension, Şi care în sfârşit, după un nobil plan, Petrecea retirat într-un vechi parmazan, Întâlni într-o zi pe chir Pisicovici, Cotoi care avea bun nume-ntre pisici. Cum că domnul Raton îndată s-a gătit Se o ia la picior, nu e de îndoit. Dar smeritul cotoi, cu ochii în pământ, Cu capu-ntre urechi, cu un aer de sfânt, Începu a striga: „De ce fugi, domnul meu? Nu cumva îţi fac rău? Nu cumva te gonesc? Binele şoricesc cât de mult îl doresc Şi cât îmi eşti de scump, o ştie Dumnezeu! Cunosc ce răutăţi v-au făcut fraţii mei, Şi că aveţi cuvânt să vă plângeţi de ei; Dar eu nu sânt cum crezi; căci chiar asupra lor Veneam să vă slujesc, de vreţi un ajutor. Eu carne nu mănânc; ba încă socotesc, De va vrea Dumnezeu, să mă călugăresc.” La ăst frumos cuvânt, Raton înduplecat, Văzând că Dumnezeu de martur e luat, Îşi ceru iertăciuni şi-l pofti a veni Cu neamul şoricesc a se-mprieteni, Îl duse pe la toţi, şi îl înfăţişă Ca un prieten bun ce norocul le dă. Să fi văzut la ei jocuri şi veselii! Căci şoarecii cred mult la fisionomii, Ş-a acestui străin atâta de cinstit Nu le înfăţişa nimic de bănuit. Dar într-o zi, când toţi îi deteră un bal, După ce refuză şi limbi, şi caşcaval, Zicând că e în post şi nu poate mânca, Pe prietenii săi ceru a-mbrăţişa. Ce fel de-mbrăţişări! Ce fel de sărutat! Pe câţi gura punea, Îndată îi jertfea; Încât abia doi-trei cu fuga au scăpat. Cotoiul cel smerit E omul ipocrit.
sâmbătă, 19 aprilie 2025