Umbla, frate, mândrul soare, Umbla, frate, să se-nsoare Nouă ai Pe nouă cai Care noaptea pasc în rai. Umbla cerul şi pământul Ca săgeata şi ca vântul, Dar toţi caii-şi obosea Şi potrivă nu-şi găsea Ca sora sa Ileana, Ileana Cosânzeana, Ce-i frumoasă ca o floare Într-o iarnă fără soare. „Surioară Ileano, Ileano Cosânzeano! Haideţi să ne logodim, C-amândoi ne potrivim Şi la plete şi la feţe Şi la dalbe frumuseţe. Eu am plete strălucite, Tu ai plete aurite, Eu am faţa arzătoare, Tu, faţa mângâietoare.” „Alei, frate luminate, Trupuşor făr’ de păcate, Nu se află-adevărat Fraţi să se fi cununat. Cată-ţi tu de cerul tău Şi eu de pământul meu, C-aşa vrut-a Dumnezeu.” Soarele se-ntuneca, Sus, la Domnul se urca, Domnului se închina Şi din gură cuvânta: „Doamne sfinte, Şi părinte! Mie timpul mi-a sosit, Timpul de căsătorit, Şi potrivă n-am găsit Ca soră-mea Ileana, Ileana Cosânzeana”. Domnul sfânt îl asculta Şi de mână mi-l lua Şi prin iaduri mi-l purta, Doar că l-ar înspăimânta, Şi prin rai încă-l purta, Doară că l-ar încânta, Apoi Domnul-Dumnezeu Cuvânta cu graiul său, Iar când Domnul cuvânta, Lumile se deştepta Şi cu drag îl asculta. Cerurile strălucea, Norii din senin pierea: „Soare, soare luminate, Trupuşor fără de păcate, Raiul tu l-ai petrecut Şi prin iad încă-ai trecut, Ce mai zice gândul tău?” „Zice că sufletul meu, Aleg iadul chiar de viu Numai singur să nu fiu, Ci să fiu cu Ileana, Ileana Cosânzeana!” Soarele se cobora, La sora lui se oprea, Mândră nuntă pregătea, Pe Ileana şi-o gătea Cu peteală de mireasă, Cunună de împărăteasă, Şi rochiţa neţesută, Din pietre scumpe bătută. Apoi mândri, el şi ea La biserică mergea. Dar când nunta se făcea, Vai de el, amar de ea! Candelele se stingea, Clopotele se dogea, Sfinţii faţa-şi ascundea, Preoţi în genunchi cădea. Iar mireasa, vai de ea! Frig de moarte-o cuprindea Căci o mână se-ntindea Şi pe sus o ridica Şi-n mare mi-o arunca! Valurile bulbucea, Iar ea-n valuri cum trecea Mreană de-aur se făcea. Soarele se-nălţa sus, Se lăsa tot spre apus Şi-n mare se cufunda La soră-sa Ileana, Ileana Cosânzeana. Iară Dumnezeu cel sfânt, Sfânt în cer şi pe pământ, Mâna-n valuri că băga Mreana-n mână-o apuca Şi-n ceruri o arunca Şi-n lună plină-o schimba, Apoi Domnul-Dumnezeu Cuvânta cu graiul său; Iar când Domnul cuvânta, Lumile se spăimânta, Mările se tupila, Munţii se cutremura, Cerul se întuneca: „Tu, Ileană Cosânzeană, Sufleţel fără prihană, Şi tu, soare luminate, Trupuşor făr’ de păcate! Cu ochii să vă zăriţi, Dar să fiţi tot despărţiţi. Zi şi noapte plini de dor, Arşi de foc ne-stingător, Veşnic să vă alungaţi, Cerul să cutreieraţi, Lumile să luminaţi!”
sâmbătă, 19 aprilie 2025