Pe sâni purta sărutul, cum mugurii duc roua, Și tremura sub vântul, ce-o mângâia ușor. Atunci pleca spre lume, când scăpărase luna, Și a luat iubirea, care mi-a fost izvor. Și-acum, când iese luna, mai merg pe sub pădure, Și îmi aduc aminte, de ea, de-atâtea ori, Văd lupi ce-mi par iluzii de sentiment, obscure, Cum sfâșie amorul, cu dinți strălucitori. Dar poate, amintirea, nu este risipită, Și a rămas izvorul, dar nu din care-aș bea, Ci care, către stele, curând o să transmită, Un râu în care, astăzi, se-neacă lira mea. Lirismul suferinței, în ochii mei se vaită, Când rup, nebun, iubirea, dezintegrat în haită.
sâmbătă, 31 mai 2025