Din ce adânc de ocne-ntunecate Răsari în gene cînd te furişezi, Şi-mi arzi, când faţa tristă mi-o brăzdezi, Şi inima cu falduri sfâşiate? Dar ea mi-a spus: Aceasta-i tot ce vezi? Nu simţi, plângând, trăiri descătuşate, Şi-un cer senin zâmbind cu bunătate Când tu, privind spre el, te-nseninezi? Aşa mi-a zis, cât mai ardea în pleoape, Dar s-a uscat, căci bolta surâdea, Şi Dumnezeu era atât de-aproape! El simte şi-nţelege cazna mea, Şi poate, mângâindu-mă, s-o-ngroape; Uimit, am recitit: „Isus plângea!” Simion Felix Marţian Vulcan, 3 mai 2019
sâmbătă, 31 mai 2025