Sonetul strănutului de păpădie Plutind, în largul galben al câmpiei S-a risipit, împrăştiată pe pământ, La adierea tandră a brizei de vânt Sămânţa coaptă-n puf a păpădiei. După zburarea cea purtată-n cânt, Din nou va răsări pe-ntinsul gliei... Pentru-a-nflori spre slava bucuriei Dar trebuie să treacă prin mormânt. Supusă unor legi, de către Creator, Concomitent ea vieţuieşte-n soare; Şi-n fiecare an, îşi croieşte-un viitor... Răsare-n lunci, tăpşane şi ponoare Şi vizita albinelor o mângâie uşor, Şi an de an, sfârşeşte-n strănutare! Flavius Laurian Duverna 24 septembrie 2015
joi, 19 iunie 2025