Spre infinit

În miezul unui măr necopt,
Suspină gândul unui șarpe
Şi-a răsturnat bătrânul opt,
Ecoul trist al unei harpe.

Pe mâini se răsucesc lumini,
Din bezna primelor cuvinte
Şi ne întoarcem din genuni
Cu nimbul strălucind pe frunte.

Uităm apoi de ce-am venit
Şi rătăcim pe căi deşarte,
Purtând un dor de infinit
Într-o tăcere fără moarte.

Când spre Nimic ne îndreptăm,
Privim spre clipa cea adâncă,
Nu-i vreme să mai reflectăm
La visele săpate-n stâncă.

Un pumn de dor atât avem,
Când după noi poarta se-nchide,
Zâmbesc silabele-n poem 
Şi unu nu se mai divide...