Stă sufletul fără iubire

Stă sufletul fără iubire, ca o fântână părăsită,
	  C-un pic de apă-n fund, sălcie, sub năruirea de pereți ...
      Stă-n marginea de drum fântâna netrebnică și oropsită,
      Cșci nimeni n-o mai cercetează; găleata-i spânzură dogita
      Și-n ghizdurile putrezite cresc brusturi și-nfloresc bureți.
	  
      Stă sufletul fără iubire, pustiu, ca mărul fără roade,
      Paraganit într-o livadă și plin de lacome omizi,
      Ce-l năpădesc în primăvară și toată frunza încet o roade
      Și toată floarea, otrăvită, se scutură curând și cade,
      Lăsându-i crengile uscate ca niște sterpe palamizi.
	  
      Stă sufletul fără iubire cum stă o vatră ruinată,
      Ca un cuptor surpat de vremuri, fără de vad și fără foc,
      La care nimeni nu duce aluatul proaspăt în covată
      Să-l rumenească pe-ndelete dogoarea jarului, uscată,
      Și să-l prefacă-n dulce azimi, mirositoare, ce se coc.