Cunoşteam odată Un om rătăcit, Cu mintea furată De-un gând strălucit. El se-namorase de-o stea zâmbitoare Şi-i închina astfel vorbe rugătoare: „Dalbă stelişoară A lui Dumnezeu! Dulce surioară Sufletul meu! Crezi că veşnicia fără de simţire Plăteşte-un fierbinte minut de iubire? Crezi tu că departe De acest pământ Ai avea tu parte De-un amor mai sfânt, Mai mare, mai gingaş, mai vrednic de tine Decât adorarea ce-ai născut în mine? O! floare cerească! Dacă s-ar putea Ochii-ţi să privească În inima mea, Ar afla atâtea simţiri iubitoare Ce cresc l-al tău nume ca florile-n soare, Cât vreo lume altă Nici ai mai dori, Ci din bolta naltă Mi te-ai coborî, Ca s-auzi concertul de armonii line Ce-mi răsună-n suflet şi şoptesc de tine!” Apoi sta-n uimire La ceruri privind; Plângea cu mâhnire, Suspina zâmbind, Şi când, despre ziuă, fugea blânda noapte, Îi părea c-aude în cer aste şoapte: „Eu a ţării mele Sunt lucinda stea! De poţi, între ele, Vină de mă ia. Fă-te geniu falnic, fă-te şoim de munte Ca s-ajungi la mine şi l-a ţării frunte!”
sâmbătă, 19 aprilie 2025