Nu-i bine când pânzarul se-apucă de cusut, Iar croitorul de ţesut. Şi e desigur totdeauna Că cine multe întreprinde Nu scoate-n capăt nici pe una, Ba încă râsul lumii adese îşi aprinde! O ştiucă prea colţată, jaluză, de soi rău, Văzând odinioară Motanul de la moară Cum şoarecii vânează… căzu la el mereu Cu multă rugăminte, s-o ieie la vânat. – Dar spune-mi: cunoşti oare Tu astă vânătoare? O întrebă motanul. – Nu-i lucru minunat – Răspunse mândră ştiuca – de-a prinde şoricei, Când prindem costrăşei! – Prea bine; hai la treabă! Tu, dar, vei lua sama Aproape de lăptoc, Iar eu – zise motanul – mă duc să păzesc vama Pe lângă poloboc. Toţi şoarecii din moară Aice au să-ţi vie; vânează şi-i omoară. Noroc! Noroc! Mergând la loc, motanul s-a apucat de treabă Şi, foarte-n grabă, Mulţime de şoricărit El a vânat, a omorât. Apoi şi la tovarăşa a mers, dar ce să vadă! Mai, mai, murinda ştiucă, ciuntată, fără coadă, Pe care şoarecii i-a ros, Abia ruga, prin semne, s-o tragă pân’ la baltă. Motanul, credincios, A tras-o, dar îi zise: „Vecină! de-altă dată Păzeşte-ţi rânduiala: Nu te-apuca de ce nu poţi În capete să scoţi Şi nu-ţi mai vârî botul unde nu-ţi fierbe oala.”
sâmbătă, 19 aprilie 2025