Lumea este o morișcă ce aleargă peste veacuri și ne deapană-nainte tăinuite feerii, Lăsând focul din necazuri să se-năbușe în bracuri, ea ne încântă cu splendoarea ce-o găsim în reverii. Stau și eu în creasta vieții tremurând de-a mea visare, Sunt un steag pe fortul tainic ce destinul mi l-a dat! Pe a anilor câmpie, fluturând a mea chemare, curgător îmi întind ochii ca să văd ce am aflat: Codrul cu suava doină ce-o trimite în tăcere peste valea unor râuri ce alene dolii curg, Munți ce tind spre infinituri scrijelind cu a lor vrere peste coala unor nouri ce ni-s dați de demiurg. Unduirea unei luntre răscolind a vieții vrajă și în care stau pitite tainicele programări de a prinde prin iubire și prin nevăzuta majă șansa de a prinde vântul ce-o împinge peste mări. Toate aste mi se-arată în sclipirea unor focuri ce încaieră zenitul adiind al meu țesut, Și îmi luminează stema cu-ale penitenței șocuri Unde te-ai ascuns, SPLENDOARE, de ce oare te-am pierdut? Sub a vântului schimbare îți trimit a mea solie Veste să îți dea de știre prin internele trăiri Că te-oi căuta în lava ce așteaptă-o bătălie cu cei nouri ce coboară în cohorte de-adumbriri. Mai apoi, a mea odihnă, după nevăzuta luptă, o voi face lângă codrul mirosind a orizont Și-ți voi scrie peste veacuri cu iubirea neîntreruptă Că te-aștept spre nemurire, chiar de am căzut pe front.
sâmbătă, 31 mai 2025