Își dezveleau în vânt plopii tulpina și nalte vârfuri norii atingeau; Un stol de zmei îmi contura suișul pe rădăcini ce ploi reverberau. Parc-adunasem liniștea din timpuri, pe unde nici picior de muritor nu mai trecuse vreme de o eră; Ploua tihnit, ploua pătrunzător... Suind pe culmea aprigelor vânturi - poteca turmelor, spre infinit - îmi săgetau aripile de suflet copaci înalți cu brațul arcuit. ,,Nu te sui acolo, mai degrabă rămâi cu noi în liniștea din vânt!'' ziceau neumblătorii de aramă, ce-mi îngropau zburarea în pământ. Mă cufundam în seve de mătase, sub vremea unui cerb sau unui zbor, și mă predam semințelor fecunde, ca sclav al lutului nemuritor.
sâmbătă, 31 mai 2025