Am vieţuit prin ani cu sufletul pe tavă Şi tuturor le-am zis:- Luaţi, e pentru voi! Nu am făcut-o pentru comori ori slavă, Ci numai din iubire, ce devenea şuvoi. L-am dat fără-ntrebări sau rece socoteală, Dar hrană vie a fost pentru destui mişei Şi-nvinuit nedrept de rele şi sminteală Fiind prea naiv săracul, iar alţii, farisei. Atuncea m-am retras în carapacea dură De teama unor răni ades neanunţate, Am pus o mască tâmpă degrabă pe figură, Cu zâmbete şi replici adeseori forţate. O vreme m-am pierdut în portul cu epave Unde noroiul greu mi-a astupat scânteia, Rătăcitoare-n pâcla din încăperi bolnave, Dar am aflat cu timpul unde-i ascunsă cheia. Un înger de lumină m-a înştiinţat cu trudă Ca sufletul din chingi acum să-l slobozesc, Să îl aşez cu grijă pe-un pat de iarbă crudă Şi către cer să strig: - Eu totuşi, vă iubesc!
sâmbătă, 31 mai 2025