Din seva timpului ce curge lamentabil Peste umbrele desprinse fiinţei mele, Solipsismul cert, rămâne adaptabil Fiecărei zi de gânduri şi durere. Sunt vulnerabil trăindu-mi fatalitatea Fugar, prin comunitatea hienelor flămânde Cu teamă, că nici măcar imensitatea Nu are loc, pentru a mă ascunde. La vremea când şi gândurile obosesc De-atâta renunţare dus-întors, Reneg această lume, prin context Numit fiind doar eu, întors pe dos. Clădesc iluzii pe ruinele de suflet Iar plânsul, mi-l ascund în zâmbet fals, Şi mai rezist durerii fără urlet Conştient că mă îngrop, cu fiecare ceas. Amurgul vieţii, sângerează peste albul floral Ce impune ferestrei glacialul buchet, Ca semn către prezumtivul final, În ciuda unui mâine... cu seninul incert.
sâmbătă, 31 mai 2025