Ea cânta, iar vraja cântecelor sale Se-ntindea pe țărmuri, vălurea prin ape Spre aceia care-n vise pasionale Își doreau din trupul ei să se adape. Îi chema adesea, le era ispita Nopții-ntunecate, visului infam Cu mișcări de trupuri căutând clipita Ce înalță firea peste legi și blam. La sfârșitul vrăjii, își uitau plăcerea, Orele de noapte le erau străine, Chipul ei și trupul, deveneau durerea Vieților anoste, de durere pline. Cântecul și dansul, victimele sale, Obiceiul nopții de întunecare, Îi păreau, de-o vreme, întâmplări banale, Vraja ei – o farsă, trupul – acuzare, Căci voia pescarul și nicicum, prin vrajă, Nu putea să-l facă ochii să-și întoarcă De la țărmu-n care, dincolo de plajă, O privire caldă, aștepta o barcă.
sâmbătă, 31 mai 2025