Tată

Tată
…
S-au dus vrenurile-acelea când omul era bun și bland,
Când răul nu umbla prin lume și nici omului prin gând,
S-au pierdut vremurile-n care planeta vorbea cu noi,
Când nu erau nelegiuiri și nu se-auzise  de război!
…
Pe-atunci omul primea totul, era suficient a cere,
Pământu-i dăruia de toate, grâne, fructe, lapte, miere,
Omul se gândea la stele, la cerul cu tainele sale,
Arme nu erau în lume, nu existau țări, hotare!
…
Nu exista nicio rușine, omul n-avea ce să-ascundă,
Pământul era generos și avea o climă blândă,
Nu exista nici lăcomie și nici lipsă de măsură,
Pământul era un Paradis pentru oricare făptură!
…
Omul era minunat și-avea lumină în privire,
Iar pentru orice ființă omul nutrea numai iubire
Omul trăia mult atunci, nimic nu-i părea prea greu,
Iar când nu avea răspunsuri, îl întreba pe Dumnezeu!
…
Așa era în vremea-aceea, vremea timpului de aur,
Când virtutea  bunătății era cel mai sfânt tezaur,
Când răul a pătruns în lume a adus cu sine moartea
Și astfel în lumea noastră azi domnește nedreptatea!
…
Când  omul s-a rătăcit de starea aceea de bine,
El, fugind de Dumnezeu s-a pierdut de fapt de sine,
Iar azi, în vâltoarea vieții, când simte că-i este greu,
Omul nu poate-nțelege că lângă el, e Dumnezeu!
…
Astăzi răul e o fiară ce stăpânește-această lume,
Omul, o ființă goală ce-aleargă după renume,
Nu mai e nicio speranță pentru-acel sublim trecut,
Poate doar Apocalipsa să ne mai dea un început!
…
Noi am mai avut  o șansă însă n-am putut-o duce,
Când pe însuși Dumnezeu  L-am răstignit atunci pe cruce
De atunci, această lume nicio speranță nu mai are,
Căci Paradisul de atunci s-a mutat în fiecare!
…
Ca și-atunci și astăzi încă Dumnezeu e-al tuturor
Și pentru-ntreaga omenire, Supremul Judecător,
Iar când viața ne lovește și simțim că suntem goi,
Să nu uităm nicio clipă că Dumnezeu este in noi!
…
Și dacă ne este dor de acea lume minunată,
Când răul nu exista și nu stăpânea pământul,
Să nu uităm că pentru noi aici s-a născut Cuvântul
Și El ne-a spus că tuturor, Dumnezeu ne este Tată!