Te duci şi ani de suferinţă N-or să te vază ochii-mi trişti, Înamoraţi de-a ta fiinţă, De cum zâmbeşti, de cum te mişti. Şi nu e blând ca o poveste Amorul meu cel dureros, Un demon sufletul tău este Cu chip de marmură frumos. În faţă farmecul palorii Şi ochi ce scânteie de vii, Sunt umezi înfiorătorii De linguşiri, de viclenii. Când mă atingi, eu mă cutremur, Tresar la pasul tău, când treci, De-al genei tale gingaş tremur Atârnă viaţa mea pe veci. Te duci şi rău n-o să-mi mai pară De-acum de ziua cea de ieri, Că nu am fost victimă iară Neînduratelor dureri, Că auzu-mi n-o să-l mai întuneci Cu-a gurii dulci suflări fierbinţi, Pe frunte-mi mâna n-o s-o luneci Ca să mă faci să-mi ies din minţi. Puteam numiri defăimătoare În gândul meu să-ţi iscodesc, Şi te uram cu-nverşunare, Te blestemam, căci te iubesc. De-acum nici asta nu-mi rămâne Şi n-o să am ce blestema, Ca azi va fi ziua de mâne, Ca mâni toţi anii s-or urma – O toamnă care întârzie Pe-un istovit şi trist izvor; Deasupra-i frunzele pustie – A mele visuri care mor. Viaţa-mi pare-o nebunie Sfârşită făr-a fi-nceput, În toată neagra vecinicie O clipă-n braţe te-am ţinut. De-atunci, pornind a lui aripe, S-a dus pe veci norocul meu – Redă-mi comoara unei clipe Cu ani de părere de rău!
