În noaptea neagră de caşmir, Tăcută, Ziua se-nfăşoară. Tăcută, sus, răsare Luna, Cine să ştie a câta oară? Tăcuţi, de strajă stau şi munţii, Nimic nu mai e nou sub Soare. Tăcuţi sunt norii plini cu vlagă, Tăcuţi şi pomii plini de floare. Tăcut Pământul se învârte, Doar omul este blestemat, De cum se naşte, pân-apune Să fie veşnic zbuciumat. Un Soare cald zâmbeşte blând. În glie pâinea a-ncolţit Şi toate-şi duc tăcute cursul, Doar omul e neliniştit. Se zbuciumă în valul vieţii Ca să cuprindă necuprinsul, Acesta-i pentru el blestemul Şi bucuria lui, şi visul. Se vrea măreţ, atotputernic, Să stea în rând cu Dumnezeu! Şi nu-şi dă seama cât de mic e, Aruncă-n jur atâta rău… Eh, omule, priveşte-atent, Coboară pe Pământ, păşeşte Să simţi cu talpa ta fierbinte Cum iarba din adâncuri creşte. E verde iarba, ca şi viaţa, În faţa ei să stai plecat… Te-nalţi frumos deasupra ierbii Doar cu un gând şi-un vis curat…
sâmbătă, 19 aprilie 2025