Tinzându-ţi mâna o priveai cuminte, Mişcai zâmbind a tale roşii buze, Şoptind încet, ca-n vis, la dulci cuvinte. Urechea mea pândea să le auză – Abia-nţelese, pline de-nţeles – Cum ascultau poeţii vechi de muză. Şi-n ochii tăi citeam atât eres, Atâta dulce-a patimii durere, Că-n al meu suflet toat-o am cules. A vorbei tale lamură de miere, Al gândurilor visătorul haos, Al tău surâs precum ş-a ta tăcere Şi chipul tău în voluptos repaos. Pătruns-au toate limpede-n cântare-mi, Când al tău suflet mie l-ai adaos. Stăpână eşti pe gându-mi şi suflare-mi Şi-acesta cânt, ce gat-acum vedemu-l, Tu poţi să-l ţii şi numai tu să-l sfarmi. De-ngădui tu ca eu să-nchin poemul, Precum viaţa mea ţi-am închinat-o, Dispreţui hula orişicărui emul: Primeşte-l dar c-un zâmbet adorato!
