Sunt ca o frunză pierdută în adâncul vast al nimicniciei Ce și-a ars în rug plăcerea, Și patima veciei... Și sete mi-e de viață, și sete de-armonie Căci umbră văd in față, Și în spate nimeni știe... Sunt ca o frunză pierdută în adâncul vast al nimicniciei. Dureros eu văd armura-mi De sânge înflăcărat cu jind, Spulberându-mi iar natura Ce mă lasă-n veci tânjind- Nicio cale de scăpare Din a existenței stare; Dureros eu văd armura-mi De sânge înflăcărat cu jind. Resemna-mă-voi vreodată Cu-o așa soartă ingrată? Vântul știe doar a-mi spune Ce înseamnă scop în lume... Răsuflu de-un nimic absurd În tomnatic trist amurg, Timpul nu-mi este alegere Ci prilej de reculegere... Sunt ca o frunza pierdută în adâncul vast al nimicniciei.
sâmbătă, 31 mai 2025