TIMPUL a murit cu ceasul pe mână la fereastra unde soarele trebuia să apună. Leşul lui se scurgea printre secole arse de furtuni glaciare, printre suflete stoarse… Zgâriat pe obraz de cuvinte haine plângea cerul, mâhnit, cu comete-suspine, iar pe-o geană de dor un schelet de aripă survola rătăcit pas târziu, neagră clipă … Doar ecoul în vis şi-n lumină rănit al clepsidrei de versuri, suspina la zenit… Eu, în timp ce urcam dând din aripi, spre ea, mi-am pierdut amintirile cărnii pe-o stea şi în urmă privind, tulburat, am văzut cum condiţia umană se reface în lut.
sâmbătă, 31 mai 2025