Prin singurătatea lui brumar
Se risipește parcul, cît cuprinzi,
Învăluit în somnul funerar
Al fumegoaselor oglinzi.
Căci prin mijloc, bolnav de mii de ani,
Întunecat în adîncimi un lac e-ntins,
Și sîngele, din vii și din castani,
Pe fața ruginie a undelor s-a prins.
Tristețea mea străvede printre arbori zarea,
Ca-ntr-un tablou în care nu-nțelegi:
Boschet sau așteptare oprește-n fund cărarea?
Și liniștea-i ecoul buchetelor pribegi.
Spital de întristare, de căință,
În care-ți plîngi iubirea nentîmplată
Și-ți amintești cu dor, cu-o suferință,
Făptura neîntîlnită niciodată.
Molifți, cîțiva, s-au întîlnit departe,
Pe cînd murmurul parcului se roagă...
Se-nchide înserarea ca o carte
Și sufletul în foi, ca o zăloagă.
